tadeusz_kantor_peinture_d5970644g

Ambasadorii „neoficiali” ai Războiului Rece

Published February 27, 2017 in Blog

În 1950, aproximativ 300 din cei mai importanți artiști, filosofi și scriitori din Europa și SUA au înființat o societate internațională menită  pună capăt Războiului Rece. Din Societatea Culturală Europeană făceau parte mulți dintre cei mai cunoscuți intelectuali ai Vestului, iar în următorii douăzeci de ani avea să includă și mulți intelectuali din Est.

Deschizând drumul primelor discuții politice între intelectualii Vest și Est, ce vor servi mai apoi ca model pentru activitățile mai bine cunoscutului Congres pentru Libertatea Culturală în eforturile acestuia de a pune capăt comunismului, Societatea Culturală Europeană a ajuns să creeze o rețea culturală și politică din care făceau parte 1600 de membri, informală, dar puternică la nivel mondial, care căuta sădesfășoare un dialog între Estul marxist și Vestul liberal, având ca țel pacea și valorile culturale comune.

Kantor și avangarda poloneză

tadeusz-kantor-lemballage-1965-olej-na-plotnie-80-x-100-cm

Kantor a fost unul din cei mai importanți și mai activi membri proeminenți ai vieții artistice în Polonia postbelică. La puțin timp după cel de-al Doilea Război Mondial, el a fost co-fondator al „Grupa Mlodych Plastyków” [„Grupul Tinerilor Artiști”] iar apoi, în timpul perioadei de destindere, a contribuit la revitalizarea grupului de dinainte de război, „Grupa Krakowska” [„Grupul Cracovia”]. De asemenea, la inițiativa sa a fost înființată Galeria Krzysztofory, una din primele galerii de artă ontemporană de după război. Încă din perioada ocupației, el a creat un teatru experimental underground în Cracovia, prin care a adus laolaltă cercurile artistice. Acesta a fost continuat prin Teatrul Cricot 2, înființat în 1955, care făcea referire la tradiția teatrului de avangardă din perioada precedentă războiului – Compania Cricot 1.

Time a publicat o fotografie a artistului polonez și (6 aprilie 1915- 8 decembrie 1990), pozând în fața picturii sale abstracte din 1958 intitulată “Alalaha”. Această imagine, prin conținutul și contextul său, dezvăluie cristalizarea unei identități politice și culturale a pictorilor polonezi non-obiectivi în lumea artistică din New York în anii de „destindere” din perioada lui Nikita Hrușciov.

Modul în care Kantor a fost primit arată că victoria picturii abstracte devenise o codificare culturală a valorilor de tip american ale democrației și libertății la mijlocul anilor ‘50. „Individualismul” polonez și rezistența la opresiune erau valori fuzionate în mod artificial în sfera politică și culturală, și normalizate pe scară largă prin afirmații de tipul: „Artiștii polonezi sunt de neoprit în evadarea lor din subteran, revărsându-se întrun adevărat șuvoi de pânze expresioniste și abstracte, ca și cum anii de opresiune nazistă și stalinistă nu ar fi existat niciodată.”

Independența sa în crearea imaginilor, precum și experiențele din afara granițelor, complică accepțiunea privindu-l pe Kantor, și anume dacă acesta a servit ori ca ambasador, ori ca victimă a unor ideologii rivale. Concentrându-se asupra rolului său ca mediator cultural, și nu doar ca intermediar, analiza de față își propune să identifice locul pe care artiștii polonezi și susținători lor îl ocupă în peisajul artistic al Războiului. 

Rece, atât ca agenți cu rol de participanți activi, cât și ca simboluri împovărate de investiții culturale și politice exagerate. Premiera noii avangarde poloneze în Statele Unite ale Americii a avut loc la Expoziția Internațională Guggenheim din 1958, incluzându-i pe Tadeusz Dominik și Lebenstein (iar în 1960, i-a inclus pe Tadeusz Brzozowski și Jerzy Nowosielski).

Era important să se încerce influențarea intelectualilor și artiștilor aflați în spatele „cortinei de fier”. În perioada post-stalinistă, în 1956, atunci când guvernul polonez condus de Gomulka a devenit mai liberal, Tadeusz Kantor, un artist din Cracovia, impresionat de opera lui Pollock și a altor abstracționiști pe care i-a văzut într-o călătorie  anterioară la Paris, a început să conducă mișcarea de îndepărtare de realismul socialist din Polonia. Indiferent de rolul pe care această mișcare artistiscă l-a jucat în cadrul evoluției interne a artei poloneze, acest tip de fenomen a fost văzut ca o victorie pentru „tabăra din vest”.

În 1961, MoMA a dedicat o expoziție lui Kantor și altor 14 pictori polonezi non-obiectivi. Presupusa separare a artei de politică, proclamată în întreaga „lume liberă” odată cu dezvoltarea abstracționismului după cel de-al Doilea Război Mondial, a făcut parte dintro tendință generală a cercurilor intelectuale spre „obiectivism”. Ideea de angajament politic era atât de străină noului mediu apolitic în dezvoltare din anii ‘50 – nu doar artiștilor, ci și multor altor intelectuali – încât istoricul și sociologul Daniel Bell avea să declare ulterior perioada postbelică drept „sfârșitul ideologiei”. Expresionismul abstract se potrivește perfect nevoilor acestei așa-zise noi epoci istorice. Dând picturilor un accent individualist și eliminând orice subiect recognoscibil, expresionismul abstract a reușit să creeze o nouă formă de mișcare artistică. Adepții săi au contribuit de asemenea, indiferent dacă au fost sau nu conștienți de acest lucru, la un fenomen pur politic – presupusul „divorț” dintre artă și politică, ce a servit perfect nevoilor Americii în perioada Războiului Rece.

654 total views, 1 views today

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Delicious
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Add to favorites
  • Email
  • RSS

No Response to “Ambasadorii „neoficiali” ai Războiului Rece”

Leave a Comment